O iau de la capat

diminetile cand trebuie sa infrunt lumea, par ca pregatiri pentru razboi … niste monstrii imi par oamenii, iar rautatea lor poate fi uneori mai de temut decat creaturile nascute de imaginatia lui Tolkien. Pentru ca e reala, e ascunsa, e inexplicabila si e atat de vatamatoare.
Incep sa ma machiez – ma pictez de razboi, pt a putea infrunta dusmanul cu zambetul pe buze, un zambet fals si fortat de care am nevoie mai mult pentru mine, pentru a ma convinge ca pot intampina o noua zi, ca nu e chiar asa de groaznic totul, un zambet menit sa imbuneze spiritele rele cu care am sa am de-a face in ziua care incepe.
Sfarsesc prin a mi-l insusi, mi-l asum – si in final nu mai este doar fata mea care zambeste, ci sunt chiar eu. Zambesc de bucurie ca uite, parca lumea nu e asa rea cum ma temeam la trezirea din vise.
Seara cand ma pun in pat cu o carte, sunt multumita ca am mai dus o zi la capat, fara sa cedez nervos, si sterg cu buretele ramasitele zilei, gata sa o iau de la inceput.
Pana dimineata linistea serii dinainte s-a evaporat, si un nou atac de panica ma pandeste de dupa usa de la baie. Inaintez in virtutea inertiei, si ajung la oglinda: da, acum imi amintesc, cu fata asta trebuie sa ies din nou in lume, incep sa aplic fondul de ten…” macar paru’ imi sta ok...”.