Ca tot vorbeam de ingeri... Eric a fost ingerul meu. Unul dintre ei... io am mai multi :P. A aparut in viata mea intr-o vreme cand aproape ca pierdusem bucuria de a trai. Picasem de doua ori la Acad de Arta, ma indepartasem de prieteni si in disperare de cauza ma apucasem sa invat pentru Drept... Economie, Istorie, Gramatica... ce poate fi mai rau? stiu - Chimie! :)))
Asta micu' mi-a fost adus intr-o colivie pe fundul careia mai ca inota in seminte, el fiind inca nesigur pe picioare - adica nu stia sa se tina pe ele de mic ce era :)) de leagan nici nu putea fi vorba! mancarea lui a constat in primele luni din ou fiert cu morcov, paine si lapte... apoi si-a descoperit preferinta pentru patrunjel - cum se vede si in imagine ;)
Ii citeam si ii vorbeam pana am ragusit si se credea in familie ca o sa-mi pierd vocea :))) dar eu stiam ca Eric va vorbi. Si a vorbit! primul cuvant a fost numele lui E-ric, dupa care n-a mai putut fi oprit... le invata pe banda rulanta - al doilea a fost "idiotilor!" pe asta il striga de pe lustra sau agatat in draperii... (Eric nu statea in colivie decat pt a manca la oglinda lui cea verde cu bilute colorate si noaptea cand dormea cocotat in leaganul lui galben cu clopotel).
Era fascinat cand ii citeam, mi se cocota peste carte, pana la bărbie, si se uita in gura mea parca asteptand sa vada "la fata" cuvintele care ieseau pe care le absorbea ca un burete. Am si acum carti cu marginile "dantelate" de ciocul lui, ca sa nu mai zic ca daca ma incapatanam sa tac ma apuca de buze cu ciocul si musca pana la sange - ca sa dau drumul la cuvinte...
in zilele prea calduroase de vara, ii pregateam castronul de plastic cu apa pentru baie pe masa din sufragerie, si il strigam. Si da, venea singur in zbor din dormitor, facand viraje pe hol... si-mi ateriza in cap :) Dupa baie, tot ud si parca redus la dimensiunile unui copan de pui, emana un miros dulce intepator... se urca pe colivie, pe creanga lui cu jucarele, si astepta cuminte sa se usuce. As putea povesti despre el pagini intregi... dar ma tem ca bucuria pe care mi-a dat-o nu poate fi cuprinsa in ele. Avea abia un an jumate cand s-a imbolnavit, eu intrasem la facultate, statea mai mult singur in camera lui cu radioul aprins... dar cu nimeni sa-i citeasca sau sa vorbeasca pana la ragusire cu el. Pur si simplu intr-o zi l-am cules de pe lustra, unde ii placea sa stea, si am vazut ca nu mai putea sa zboare... aripa dreapta ii atarna, la fel un picior... doctorul a spus ca a suferit o comotie cerebrala. Sa-mi stea mintea'n loc cand am auzit... o picatura de carne a facut comotie cerebrala!!! abia mai putea sa manance, stand pe burta la mine in palma, dormea pe jos in colivie ca pe vremea cand nu stia sa mearga... a durat chinul asta o luna si ceva si a plecat de la mine in ziua de Paste, stand in causul palmelor mele, cu ochii atintiti in ochii mei... :)
Atunci a trebuit sa invat sa-mi repet vorbele de duh: "Nu plange ca s-a terminat, bucura-te ca s-a intamplat!", pe care am avut ocazia sa mi le spun in cateva randuri de atunci...
"Spectacular, spectacular..."
