Lasitate

“…n-am simtit niciodata nevoia sa pun multe intrebari
Fiecare intrebare putea sa doara sau, mai bine zis,
Sa provoace un raspuns pe care as fi preferat sa nu-l aud.
Nu e nevoie sa stim tot.
Stim deja prea mult.”
“Istoria calvitiei mele”… Arnon Grunberg

Dap – motivul pentru care am ramas cu atatea intrebari fara raspuns, intrebari care au devenit retorice, este lasitatea! Am ales, decat sa pun o intrebare incomoda, al carei raspuns era posibil sa ma raneasca, sa imi raspund singura… si sa ajung in acest mod simplu si total gresit, la concluzii departe de adevar… sau sa raman cu ele ne-raspunse, haituita de dileme si semne de intrebare.

Dar mai rau decat raspunsuri gresite sau false dileme, sunt intrebarile la care nu capeti raspuns, nici atunci cand ele sunt repetate.
Tacerea este un raspuns in sine… dar este cel mai rece si este raspunsul care te arunca in nesiguranta si te face sa te gandesti la cele mai negre scenarii, dar nici nu te lasa sa mori – ci te tine atarnat de un fir de speranta… tortura!

Si atunci ce aleg? Adevarul verde-n fata, oricat de crud? O tacere inconfortabila care sa-mi macine linistea? Sa ingrop intrebarea si sa raman cu nedumerirea… pana la adanci nelamuriri, sau sa-mi omor speranta cu ajutorul unui raspuns care poate nu e cel adevarat, dar macar e al meu, si reprezinta resemnarea mea in fata infinitului de raspunsuri posibile.
Se pare ca am ales. Astept sa vina cineva care sa-mi arate ca am gresit…