despre moarte

cred ca fac parte dintre acei oameni care nu se sperie de moarte, care nu tin cu dintii de viata, si asta nu pentru ca as avea vreo tendinta de a-mi scurta sederea pe lumea asta, desi gandul sinuciderii imi dadea tarcoale, cand aveam vreo 17 ani si prinsesem gustul “filozoficarelii” – asa ne ironizam inclinatiile catre discutii metafizice. Chiar ma intrebam de curand care e diferenta intre noi de atunci = “rocarii”suparati pe viata, pe reguli, pe profesori, pe parinti, pe soarta lor, pe blazarea care ameninta sa ne adoarma spiritele incinse – si copiii “emo” de azi?
Sa fie faptul ca la noi era mai mult un sictir decat o scarba, ca noi eram inca in stare “sa ne bagam piciorul” in tot si’n toate, chiar si in cele sustinute de noi, si sa mergem mai departe – ca dovada mai toti baietii rai si revoltati impotriva societatii, din grupul nostru de “rocari filozofi” care ajunsesera la concluzia ca “viata care ne asteapta nu merita traita… o sa ajungem ca parintii nostrii…asa ca mai bine ne omoram inainte sa ajungem sa nu ne mai pese…” – sunt acum avocati, si nu ca sa sustina drepturile omului au apucat calea asta, ci ca sa fie platiti bine sa nu le mai pese! Clar, depresia nu s-a lipit de noi.
Dar am stat o clipa cu moartea la taifas, ne imaginam chiar moduri in care e “cel mai bine” sa sfarsesti, si imi amintesc ca am ajuns la concluzia ca cea mai buna alegere ar fi o cada cu apa calda, si ceva parfum ( pentru impresie artistica ) in care sa-ti tai venele… si am stat o vreme buna pe ganduri, (prietenul meu insista pentru o sinucidere la dublu ) iar scuza mea era ca nu i-as putea face asa ceva lu’ mama! si nu era doar o scuza, iubirea pentru ea era un motiv mai puternic decat orice frica. Toate gandurile astea au incetat odata cu BACul, apoi grijile care au urmat – admiterea la facultate, inainte de asta alegerea facultatii… ( inca mai credeam ca tot ce zboara se mananca si ce faci in facultate – aia o sa ajungi! )
Dar totusi, cat de rar, sau cat de des ne gandim la moarte? La moartea noastra, la moartea celor apropiati – nu la moartea de la ora 5! Si daca ne gandim – la ce concluzie ajungem? Incercam cumva sa schimbam ceva in viata asta? Sa schimbam deznodamantul? Sa traim mai din plin? Sa traim mai cumpatat? Gandul mortii ne face mai buni? Ne face mai nepasatori? Ne inspaimanta? Ne linisteste? Ne da speranta?...
Probabil ca as putea “filozoficari” pe tema asta mult si bine.
Moartea e o constanta, e un lucru bun si nu e sfarsitul! Cel putin asta e parerea mea.

See you on the other side.