Fiul de pescar si fata din turn

Traia odata un fiu de pescar.
In vremea aceea o mare criza lovi bransa pescarilor - marile secasera si mai nou pescarii cultivau orez pe fundul oceanelor… asta nu era de el. Auzise ca la marginea lumii mai exista un ocean si plecase in cautarea lui, la urma urmei, ce avea de pierdut? Lui nu-i placea decat orezul cu lapte – iar vacile erau toate nebune.
Isi stranse plasele si p’aici ti-e drumul. Statu o clipa’n loc – acuma incotro sa fie marginea lumii? Ajunse la concluzia ca oricat de mare ar fi lumea, pana la urma in orice parte ai lua-o trebuie sa ajungi la capat odata si-odata… caci TOATE lucrurile au un sfarsit!
Trecura ani, intre timp fiul de pescar uita gustul laptelui si se reprofilase – acum intindea capcane cu plasele pentru pesti, si prindea pasari pe care le vindea prin targuri ca sa aiba cu ce isi cumpara o bucata de paine, o bucata de branza si o cana cu vin. Aproape ca uitase ce cauta de atata amar de vreme prin lume…
Nu mai stim cati ani se scursera cu exactitate pana in ziua cand fiul de pescar se trezi in fata unui turn ce se inalta pe o stanca lovita de valurile spumoase ale unui ocean verde-albastru.
Adica gasise oceanul! Doar ca acum… nu mai intelegea ce anume il facuse sa colinde lumea pentru niste peste… hmm!
Ridica ochii spre turnul cel alb si patrunse in el… urca pe indelete cele 177 de trepte si se opri.
Acolo sus – intinsa pe o rogojina, dormea o fata. Parea ca doarme asa de la inceputul lumii. Fiul de pescar ingenunche si o privi si cum o privea asa i se paru ca fata ii zambeste.
Atunci o atinse… si ea se deschise ca o floare la atingerea lui tremuratoare… vuietul valurilor care se spargeau cu putere si in mod repetat la picioarele turnului, abia ajungea pana la ei.
Deodata, lumea parea toata imbracata-n sarbatoare, totul plutea, toate lucrurile erau pesti, totul parea lipsit de sens si nimic nu mai avea nici o valoare…
Cumva, dragostea isi este sie insasi de ajuns!