Memoria afectiva a timpului

Astazi mi-am amintit de Marcel Proust - si Timpul lui regasit. Imi amintesc ca dupa ce am citit cartea asta am ramas cu senzatia ca am inteles ceva adanc pentru ca in clipa urmatoare sa-mi scape printre randuri. Si totusi... mi-a ramas ideea ca amintirile distorsioneaza realitatea, dar nu in sensul ca le modifica structura - nu mai stii ce si cum a fost si in ce ordine! asta e alta treaba. Eu ma refer la faptul ca memoria este incapabila sa-ti dea inapoi un moment petrecut, nu face decat sa iti salveze o poza.
Timpul prezent are patru dimensiuni: cele trei ale spatiului si a patra a timpului. Eu traiesc acum chestii banale pe care le pun inconstient in corelatie cu o gramada de alte lucruri intamplate in trecut. Un miros imi declanseaza amintiri despre locuri din trecut, o melodie ma teleporteaza intr-un moment anume, iar atunci cand incerc sa povestesc clipa prezenta nu fac decat sa redau o poza, toata savoarea amintirilor trezite de ea, cu al caror farmec se impresoara... lipsesc! Ce incerc sa spun - si am senzatia ca nu imi iese ( acum imi dau seama ca nu sunt Marcel ) este ca de fapt clipa asta este mult mai mult decat se vede din afara, si cea mai frumoasa parte se deruleaza in mine, ea este cea care face ca viata asta, altfel banala si plina de rutina - sa fie suportabila, sa fie minunata, sa fie a mea!

Lucruri petrecute acum 15 ani imi par ca ieri, iar ziua de alaltaieri la serviciu, imi pare la luni distanta. Pai e logic - memoria afectiva, care nu functioneaza pe sistemul LIFO, nici macar pe cel FIFO, ci pur si simplu isi ordoneaza intrarile si iesirile pe criteriul incarcaturii emotionale. Ce mi-a placut cel mai mult, ce m-a durut cel mai tare... pe astea le tin minte cel mai bine. Restul... se pierde pe drum pentru a face loc altor amintiri.

Am citit undeva ca oamenii isi amintesc despre tine nu ce ai spus, sau ce ai facut, ci mai ales cum i-ai facut sa se simta. Aia e! ;)